Televiziune
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Televiziunea poate fi definită ca un ansamblu de principii, metode şi tehnici utilizate pentru transmiterea electrică pe un canal de comunicaţie a imaginilor în mişcare. Ca şi radioul, televiziunea este este o invenţie a perioadei interbelice, deşi primele principii au început să se studieze din secolul al XIX-lea. Au trecut mai mult de şaizeci de ani de când, pe un ecran sferic, apărea prima imagine a unei prezentatoare. Televiziunii îi vor trebui mai puţin de zece ani pentru a evolua de la faza încercărilor de laborator la un început de realitate industrială. Imediat după terminarea războiului lucrurile se precipită : echiparea cu astfel de aparate se face intr-un ritm alert, astfel că în 1951, în Statele Unite existau 10 televizoare la 100 de locuitori, iar în Marea Britanie, 3 televizoare la acelasi număr de locuitori. În 1951, televiziunea apare şi în tări considerate drept sărace, cum ar fi Cuba, Mexic sau Brazilia.
Regia tehnică a unei televiziuni
Televizorul este un obiect considerat de unii central în casele a peste două miliarde de oameni. Dar ce se află în spatele ecranului? Din punct de vedere tehnic, televizorul asigură două funcţii: Prima este aceea de a recepţiona informaţii electrice codificate. Aceste semnale sunt selectate, amplificate, şi tratate corespunzător, uneori cu ajutorul telecomenzii.
Cealaltă funcţie constă în a transforma aceste semnale, după ce au fost selectate şi modulate, în imagini care să capteze ochiul şi urechea telespectatorului. Deşi televizorul este un obiect omniprezent şi oarecum banal in casa multor oameni, lucurile se complică când încerci să urci o treaptă în sistemul de televiziune. Din spatele televizorului porneste firul Ariadnei care leagă televizorul de labirintul reţelelor de telecomunicaţii.
Există patru sisteme de codificare a informaţiei, şi anume:
Din punct de vedere economic, televiziunea este o filieră organizată în jurul a două pieţe.
Piaţa primară – Aceasta este locul de schimb între difuzorii şi consumatorii de televiziune, adică telespectatorii. Contra unui abonament, telespectatorul are acces la imagini ordonate într-o grilă de programme.
Piaţa secundară - Reuneşte aceiaşi difuzori şi programatori, cu producătorii de programe, originale sau de ocazie, care compun grila.
Locul televiziunii este bine definit în peisajul mijloacelor de informare în masa şi a avut efecte majore asupra altor modalităţii de transmitere a informaţiei cât şi implicit asupra telespectatorilor.
Cuprins |
[modifică] "Victime"
[modifică] Cinematograful
În 1946 în SUA şi Marea Britanie un adult se ducea la cinematograf, în medie, de treizeci de ori pe an. Departe de a fi mulţumită că a luat locul cinematografiei, televiziunea tinde chiar să absoarbă cinematografia ca activitate economică. După ce a distrus, nu cinematografia, ci independenţa economică a acesteia, televiziunea se hrăneşte din substanţa cinematografiei şi o menţine în stare de supravieţuire.
[modifică] Mijloacele de informare în masă
Ele sunt radioul si presa. Acestea sunt victime mai încăpăţânate. Radioul încă mai deţine supremaţia, prin calitatea sunetului FM stereo, şi prin preţuri modice. In ceea ce priveşte presa, televiziunea s-a lovit de o fortăreaţă mai veche decât radioul. Aşa a aparut un segment înfloritor, şi anume cel al “Ghidurilor TV”.
Metoda de luptă a grupurilor de presa este “If you can't beat them, join them” (dacă nu poţi să-i învingi, alătură-te lor).
[modifică] Marele public
Efectele dăunatoare al televiziunei asupra audienţei se pot grupa in mai multe categorii: sociale, politice, psihologice, si medicale. Printre ele se afla folosirea mediului pentru propaganda de stat sau comercială. Propaganda de stat in Romania este bine cunoscuta din anii inainte de revolutie, dar fiind foarte primitiva in acele zile singurul efect era ridiculizarea mediului si al guvernului. In timpul prezent situatia este mai grava, incat propaganda este la nivel comercial mai sofisticat, cu rezultate nefaste asupra privitorilor, in special celor mai tineri. Sesizate de aceasta situatie, autoritatile in mai multe tari incearca sa limiteze efectele negative. Un aspect mai puţin cunoscut, însă important, este modul în care televiziunea serveşte pentru propaganda unor puteri politice şi/sau economice. Problema independenţei televiziunilor este departe de a fi realizata.
In Suedia, guvernul a impus o interzicere totala asupra reclamelor dirijate copiilor de mai putin de doisprezece ani. Din pacate Curtea Europeana a declarat ca guvernul Suedez nu poate impune restrictii asupra programelor vizibile in Suedia dar cu origina in afara tarii, deci restrictia in acest moment nu afecteaza decat programele transmise de statiile suedeze.
Un articol din 23 februarie 2002 in revista Scientific American sustine ca audienta de televiziune este in mare parte prinsa intr-o adictie care nu difera in nici un fel de alte adictii la substante chimice.
[modifică] Timpul social
Volumul de timp consacrat televiziunii este egal cu cel alocat muncii, aproximativ 39 miliarde de ore. Specialiştii afirmă că dacă nu ar fi existat televiziunea, produsul industrial brut s-ar fi dublat !
[modifică] Omogenitatea socială
Se spune că intelectualii, cei cu venituri mari, cei “ bine informaţi”, au sentimente de dispreţ faţă de această practică culturală. Dar sondajele arată contrariul : odată sosiţi acasă, mulţi dintre acestia se uită la televizor.
Unii susţin că televiziunea nu face decât să destrame cupluri, să depărteaze părinţii de copii, să perturbe studiile copiilor (lectura, muzica, sporturi), sa diminueaze practicile sindicale, politice, şi/sau religioase. Exista oameni care număra printre efectele negative ale televiziunii şi faptul că vârsta la căsătorie / coabitare a scăzut.
Trebuie avute în vedere viziunile unor autori de Science-Fiction care descriu o omenire redusă la starea amorfă de legumă din cauza televiziunii, asexuată, pasivă şi indiferentă.
[modifică] Războiul televiziunilor
Televizunea Americană îşi depăşeşte vecinele, Canadiană, Mexicană, Sud-Americană. Ea este cea mai veche, cea mai bogată, cea mai diversificată, cea mai privită. O glumă a specialiştilor în domeniu sună în felul următor: ”Oare televiziunea americană este un pleonasm?”. Este dificil să susţii contrariul, mai ales ca americanii au inventat mare parte din tot ce ţine de televiziune, de la tehnologii de transmitere şi prezentare a informaţiei (televizoare, cablu, sateliţi), până la modalităţile de reglementere cum ar fi (‘măsurarea audienţei, sistemele de reţele’). Resursele de care dispun posturile de televiziune americane sunt de patru ori mai mari decât cele alte posturilor japoneze, a doua piaţă in domeniu. Cu aproximativ de patru ori mai multe camine decât Franţa, ea este de 12 ori mai bogată. Acest lucru îi permite să investească mai multe fonduri într-un episod al unui serial, decât poate investi cinematografia europeană într-un lung metraj obişnuit, sau să transmită la anumite evenimente cu mai mulţi comentatori pe o reţea decât are în total un mare post european. Rezistenţa europeană - Televiziunile europene au în spate o lungă tradiţie de cooperare. Incă din 1946 ţările din Vest şi Est au format OIRT pentru a folosi echitabil undele electromagnetice. Războiul rece a determinat ţările din Europa de Vest să formeze UER (Uniunea Europeană de Radiodifuziune) ale cărei obiective sunt de a reglementa şi facilita schimburile de programe, şi de a negocia, în numele ţărilor membre, contractele de retransmitere a evenimentelor televizate care au loc în afara zonei europene. UER îşi va afla legitimitatea în bursa de schimburi de actualitate, sub numele de "Eurovision". Se poate spune că din motive financiare şi culturale, în acelaşi timp, televiziunile publice nu mai sunt în măsură să promoveze o televiziune pan-europeană.
În concluzie, unii estimează că deceniile viitoare, vor fi dominate de două fenomene, şi anume: dizolvarea modelelor europene în favoarea modelelor americane şi dezvoltarea intensivă şi extensivă a televiziunii în lumea a treia. O importantă contribuţie la aceste două evoluţii îşi va aduce dezvoltarea tehnologiei sateliţilor.
[modifică] Televiziunea în România, Moldova şi Voivodina
În România primele televiziuni private au aparut după 1990. Prima televiziune privată cu acoperire naţională a fost Pro TV (1995), iar apoi la fiecare 1-2 ani piaţa s-a mai îmbogăţit cu câte încă o televiziune.
Cele mai importante televiziuni din România sunt: TVR (cu 4 canale), Pro TV (plus canalele înrudite Acasă TV şi Pro Cinema), Antena 1, Prima TV, Realitatea TV, B1 TV.
Televiziunile româneşti de astăzi sunt adesea criticate pentru calitatea scăzută a programelor şi pentru obedienţa acestora faţă de interesele politice şi economice ale patronilor lor. Un raport[1] al EU Monitoring and Advocacy Program publicat în octombrie 2005 constată că "o [...] particularitate a televiziunii din România de azi pare a fi tabloidizarea şi trivializarea programelor de ştiri, care au devenit din ce în ce mai puţin orientate către ştirile politice."
